Un deceniu după falimentul RAAN, Drobeta-Turnu Severin continuă să depindă de o soluție provizorie și de bani căutați la București. Orașul se află din nou în situația umilitoare de a aștepta un ajutor guvernamental sau un împrumut de la trezoreria statului pentru a putea porni căldura. Pentru locuitori, bilanțul acestor zece ani se traduce într-o întrebare apăsătoare: vom avea căldură? Astfel, se apropie încă o iarnă, iar în Severin certitudinea căldurii este înlocuită, din nou, de speranța obținerii banilor. Municipalitatea are nevoie de aproximativ 40 de milioane de lei pentru pornirea sistemului și acoperirea unor obligații rămase din sezonul anterior. Suma nu asigură întregul sezon rece, fiind nevoie de peste 90 de milioane de lei. Situația termoficării a fost abordată în cadrul ședinței de consiliu local, de ieri.
„Cred că ar fi nevoie de o investiție în sistem de cogenerare, cum se discută în toată țara, de aproximativ 30 – 40 milioane euro maxim. (…) În ultimii 10 ani, Primăria Severin a cheltuit 830 milioane lei, adică aproximativ 166 milioane euro, pentru furnizarea agentului termic produs pe bază de păcură. Pentru comparație, o centrală pe gaz, în sistem de cogenerare, necesară orașului Severin ar fi presupus o investiție de maximum 30 de milioane de euro. Cu alte cuvinte, cu banii cheltuiți s-ar fi putut construi lejer CINCI astfel de centrale. De ce oare s-a ales această variantă? Vom afla?!”, a declarat fostul edil al Severinului, Constantin Gherghe, actual consilier local.
„Sistemul centralizat, din punctul meu de vedere, nu mai este sustenabil în societatea în care trăim. Primăria nu are bani să susțină o astfel de activitate. Suntem în deficit. Așa au fost timpurile când am preluat această problemă: nu puteam să nu le dăm oamenilor căldură. (….) Singura soluție corectă și reală este extinderea rețelei de gaz.”, a transmis, la rândul său, primarul municipiului, Marius Screciu, în cadrul ședinței de consiliu local.
Primăria estimează începerea furnizării agentului termic între 12 și 15 noiembrie, condiționat de finanțare. Această condiție spune aproape totul despre fragilitatea situației: căldura din locuințe depinde de bani care încă trebuie obținuți.
Pentru familiile cu copii, pentru vârstnici și pentru cei care nu își permit o sursă alternativă de încălzire, incertitudinea are consecințe directe. Înseamnă grija temperaturii din casă, cheltuieli suplimentare și imposibilitatea de a ști dacă serviciul de care depind va funcționa atunci când va fi nevoie de el. Oamenii care își achită facturile au dreptul la mai mult decât promisiunea că administrația face demersuri. Situația este cu atât mai complicată cu cât de sistemul centralizat depind și unități de învățământ și spitale de pe raza orașului.
Prăbușirea RAAN a lăsat orașul cu o problemă majoră de încălzire. După falimentul din 2016, continuitatea serviciului a fost asigurată prin folosirea instalațiilor de pe platforma Romag Termo, cu echipamente închiriate și producție de energie termică pe păcură. Formula avea caracter temporar și răspundea unei urgențe reale. Urgența a devenit însă un mod de funcționare. În locul unei ieșiri din această dependență, Severinul a ajuns să repete căutarea banilor pentru combustibil și așteptarea sprijinului de la nivel central. Soluția care trebuia să ofere timp pentru construirea unei alternative a ajuns să consume anii fără ca alternativa să poată încălzi orașul.
Au existat proiecte și intenții. Construirea unei centrale în cogenerare a început în 2016, dar a fost întreruptă. Ulterior, o nouă centrală și eficientizarea termoficării au continuat să figureze în documentele strategice ale municipiului.
Rezultatul concret rămâne însă dureros: după zece ani, orașul folosește în continuare formula de avarie. O intenție trecută într-o strategie nu înseamnă finanțare obținută. Un proiect anunțat nu produce căldură.
A trecut, astfel, un deceniu în care problema termoficării era cunoscută, urgentă și imposibil de ignorat. Falimentul RAAN explică situația moștenită. Nu poate justifica, însă, la nesfârșit rezultatul administrării ei.
Iar în privința siguranței încălzirii, prezentul este greu de apărat: primăria caută din nou bani pentru păcură, solicită ajutor guvernamental și ia în calcul îndatorarea. Un împrumut poate permite trecerea peste o dificultate imediată. Lasă însă în urmă obligații de rambursare. Sprijinul Guvernului poate salva un sezon. Nu oferă, prin el însuși, garanții pentru următorul. Locuitorilor li se cere astfel să aibă răbdare cu un mecanism care le-a oferit prea puțină predictibilitate și administrației prea multe ocazii de a amâna răspunsul esențial: când va putea orașul să intre în iarnă fără această nesiguranță? Teama nu se încheie în ziua în care pornesc caloriferele.
După un deceniu, Severinul nu ar trebui să mai depindă de norocul obținerii la timp a unei finanțări de urgență. Iarna este previzibilă. Nevoia de căldură este previzibilă. Vulnerabilitatea sistemului este cunoscută de ani întregi.
Ceea ce lipsește în continuare este siguranța că administrația poate garanta serviciul fără să ajungă din nou, în pragul frigului, cu mâna întinsă. Pentru severineni, zece ani de provizorat înseamnă zece ani în care o nevoie elementară a rămas prea dependentă de decizii și bani așteptați din altă parte; iar această iarnă începe cu aceeași teamă și cu o răbdare pe care administrația nu mai are dreptul să o considere nelimitată.
